Feminismul de la țară

on

Liusea s-a născut la țară, într-o familie cu 6 copii. Era ce-a mai mică din familie, dar nu a fot scutită de bătaie și muncă grea. Copil încă fiind a trecut prin perioada războiului. „Își amintește cum într-o noapte pe furiș împreună cu tatsu s-a dus să fure jom de la ferma din sat (îl mâncau chiar ei) iar împrejurul gropii erau doar oameni morți. ”  A fost prima și ultima dată când au mers acolo.

În pofida faptului că de mici copii munceau la greu pe deal, cu toții, de la școală nu au lipsit niciodată și au terminat câte 6 clase. Pentru că învățau în smene, toate trei surori purtau aceiași rochie maro în pătrățele, cu guler alb brodat, ea niciodată nu a purtat o pereche de pantofi noi, pentru că-i veneau moștenire de la surorile mai mari.

La 16 ani Liusea, se mărită cu un fecior de muzicant, oameni gospodari din sat, iar la 17 ani încep să construiască o casă, să se poată muta la colțișorul lor. Mâncare pentru muncitori, strânsul balegi de cal pentru muruit și invitatul femeilor la clacă, era responsabilitatea ei ce-a mai mare. Tot pe atunci se înrolează la fermă doiarcă, o muncă destul de dificilă, la 4 dimineața trebuia să fie deja în picioare și să meargă la muncă, după care se întorcea acasă, avea grijă de lucrători, iar, la ora 19.00 trebuia din nou să fie la fermă pentru tura de seară. Așa a lucrat peste 20 ani.

Koliță a ei era om de treabă. Au făcut 4 copii, pe care cu timpul i-a înrolat la normă la colhoz să nu piardă timpul degeaba. Ea nu a știut de odihnă, vacanțe la mare sau nariaduri scumpe, putiovșili pe care le primea de la primărie nu le-a folosit niciodată pentru că le schimba pe grâu și zahăr, chiar acolo pe loc.

Veceul era construit în fundul grădinii, iarna era un adevărat curaj ziua să faci drum spre el, dar mai ales noaptea când trebuia să-l însoțești pe fiecare copil de mânuță, pentru că lor le abătea la ore diferite să meargă acolo.

La singura croitoreasă din sat le cosea odată pe an fetelor ei rochii noi, unica bucurie pe care le-o putea oferi.
Feciorului i-au cumpărat casă, conform tradiției, după nuntă să aibă unde să-și aducă soția.

Își pierde soțul pe la 40 ani, moare de infarct. Liusea nu s-a mai recăsătorit, chiar dacă a avut mai mulți miri după. Zice ea că, nu avea când se gândi la măritiș, că avea multe treburi. Rămase cu 4 copii, un hectar de sotci pe deal, doiarcă la fermă și câteva norme la colhoz care trebuiau cumva târâite.

Acasă cu ajutorul copiilor, căra sacii cu grâu în pod, tăia lemne de foc, dădea cărbunii la dos, căra porumbul de pe deal, creștea tot felul de păsări, avea câțiva iepuri, doi porci, o capră și o vacă. Din făina făcută la moară pe care tot ea o căra, sâmbăta cocea pâine și plăcinte (îi plăceau cele cu bostan și cu sfeclă cu mac) frământa aluatul de cu vineri seara, așa se primea pâine mai puhavă și mai moale. Duminica toată ziua spăla rufe și le înșira pe o sârmă lângă casă. Avea beciul plin de conserve, niciodată din casa ei nu lipsea brânza scoaptă și smântâna în care lingura se ținea în picioare. Laptele îl dădea la stat, primea bănuți pe el că vaca dădea puțin, dar nu-l amesteca niciodată cu apă ca să fie mai mult, așa cum făceau alte gospodine din sat și era tare mândră de asta.

La bătrânețe și-a vândut casa în care a investit atât de mult ca să mă ajute să termin facultatea. 😦

Larisa (pe numele ei adevărat din buletin) era feministă. În viața ei nu a mers pe la marșuri sau proteste și a decedat fără să știe că așa se numea.

Chiar dacă au trecut zeci de ani de atunci și astăzi la țară se întâmplă astfel de lucruri. Femeile muncesc de dimineață până seara, au grijă de gospodărie și copii, unele din ele au soți alcoolici care zilnic le agresează și le maltratează. Ele cumva supraviețuiesc își cresc copiii și îi dau la facultate. Din puținul pe care îl au, le trimit genți cu mâncare și bani. Ele nu știu că stilul lor de viață se numește feminism, ele nu sunt încurajate și nu știu că pot supraviețui singure. Ele nu știu că a tolera agresivitatea nu este bine, pentru că au fost învățate altfel. Pentru că la țară lumea este altfel.

Ele își pun singure flori în ogradă, iar unica lor mulțumire e să-și vadă soții treji, nu să o ajute la gătit, nu să o ajute în grădină sau cu animalele, dar să-l vadă fără grade în cap. Dacă noi cu toate condițiile, aici la oraș ne aducem aminte odată pe an, că avem drepturi, că suntem egali, că discriminarea nu trebuie tolerată, ce facem cu femeile de la țară și cum le ajutăm să-și revendice drepturile? 

 

Sursa foto: Семён Осипович Фридлянд — fotograf sovietic și jurnalist. 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s